vin vremuri… grele

de ceva vreme, urbea în care (re-)traiesc s-a îmbogăţit cu o serie de edificii arhitectonice de utilitate publică. vespasiene portabile cu locaţie fixă. le-am putea numi WC-uri, dar încă n-am avut curiozitatea de a le explora ca să văd dacă au şi apă… ştiu doar că uneori o cisterna parchează alaturi, iar gospodarul cu furtunul intră şi face ceva acolo… oare spală? oare se pişă? oare se menţine în formă?

maxima mea nedumerire vine de la inscripţia ambiguă de lângă uşă:

cine (sau ce) te menţine în formă?

creditorul rău platnic şi jurnalistul mioritic

urgenţă digestivă… iau primul ziar care-mi cade în mână şi mă duc la “sala de lectură”. Cotidianul, din 9 ianuarie 2008. Cam vechi, dar deja e prea târziu să-l mai schimb. Îmi pică ochii pe prima pagina:

Cum sunt creditorii rău platnici?

Cum mi se întâmplă deseori în ultima vreme, dau vina pe lipsa de antrenament la limba română. Merg la dexonline si găsesc:

” CREDITÓR, -OÁRE, creditori, -oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. (Despre persoane fizice sau juridice) Care a creditat; (despre sume) care se înscrie în creditul unui cont. 2. S.m. şi f. Titular al unui drept de creanţă; persoană sau instituţie care a acordat cuiva un credit (1). – Din fr. créditeur.
Sursa: DEX ‘98 “

Poate ne (sau se) lămureşte domnul din imagine cum stă treaba cu creditorii, debitorii…

Io propun să-i schimbe denumirea din Biroul de Credit în Biroul de Debit, ca să nu-i mai inducă în eroare pe ziarişti.

…sau mai bine lasă…

anunţ cules de pe bestjobs:

“In incheiere ar trebui sa va vorbim despre seriozitatea firmei noastre dar…nu vom face acest lucru”

bine, hai să nu vorbim…

comerţul cu de-a sila

zilele trecute:

lipsă cafea în dulap, cobor să fac plinu’ la magazinu’ din colţ. găsesc pe raft un pachet de Tchibo pe care scria clar şi apăsat 8.00. presupunând că e preţul şi nu ora exactă, îl ănşfac şi mă duc încrezător cu el la casă. surpriză: pe casa de marcat apare 10.25. din nou, nu ora, ci preţul lor.

Eu: Hopa!
Vânzătoarea: ??? (sprânceana ridicată)
E: Păi pe pachet zice 8 lei.
V: (uitându-se la etichetă) Da, dar în calculator e 10 lei şi 25
E: Şi ce?
V: Înseamnă că e preţul greşit.
E: (încercând să reprim un “che cazzo me ne frega?”) O fi, dar asta nu-i problema mea.
V: Păi eu nu pot să vi-l vând la preţul ăsta, dacă în calculator apare altul.
E: Păi dacă pe el scrie 8 lei, înseamnă că atâta costa.
V: E greşit preţul, mergeţi să luaţi alt pachet din raft.
E: De ce să iau altul? Mie mi-a plăcut ăsta, de-aia l-am luat.
V: N-am ce să vă fac. Nu pot să vi-l vând pe ăsta.
Între timp în urma mea se făcuse coadă, vânzătoarea îi priveşte pe ceilalţi cu subînţeles… “uite ce se întâmplă din cauza ta”…
V: Staţi să sun la calculator, să vedem ce spune.
Calculatorul probabil că plecase de la servici…
V: Nu răspunde…
E: Facem aşa: Eu vă plătesc cât scrie “în calculator”, îmi daţi chitanţa, şi sun la Protecţia consumatorului.
Cuvinte magice. Brusc casiera devine atentă/agitată.
V: Staţi s-o chem pe şefa.
Vine şefa, mă pune în standby, se duce să aducă NIR-u’. Citim NIR-ul împreună. Victorie! 8 lei. Plătesc şi primesc bonul fiscal pe care scrie tot 10.25.
“O să plătească diferenţa cine a greşit”, îmi atrage atenţia şefa.
“Nu-i problema mea”. Mulţumesc, salut şi dau să ies. Spre surprinderea mea, mi se răspunde politicos la multumire şi salut.
Nu mă pot abţine să compar cu situaţii asemănătoare de prin Italia. Imediat mi s-a returnat diferenţa, cu scuze. Chiar dacă tot imediat cineva se ducea să modifice preţul de pe raft.

Şi asta mi s-a întâmplat într-unul dintre puţinele magazine în care personalul este politicos. Politeţea pare opţionala în comerţul mioritic. Eu sunt cel care trebuie să mulţumească după ce cumpără. Şi deseori nici măcar nu mi se răspunde la salut la intrarea sau ieşirea din prăvălie… Deh, suntem în România, iar ele e nişte doamne.